La vie, la mort et d'autres questions philosophiques

Unele filme devin clasice. Devin o parte din societate, din cultura. Si numai timpul le da aceasta onoare. De ce? Pentru ca sunt universale? Pentru ca expun un adevar intemporal? Pentru ca ating acel nerv locomotor al universului? Nu, mai degraba, al inimii omenesti.

Pentru ca expun sangele care curge prin venele noastre sub forma lui cea mai pura si anume dorinta. Dorinta de a trai, dorinta de a crede, dorinta de a iubi. Dorinta si speranta. Oamenii tind spre acel sentiment atat de straniu care este speranta cu o disperare cumplita. Pentru ca, daca avem nevoie de viata, de Dumnezeu si de iubire, avem si mai mare nevoie de speranta care umple vidul lasat de dorintele noastre neimplinite. Marx spunea ca religia e opiumul popoarelor. A gresit. E speranta.

Speranta impaca mintea si inima prin singura arma pe care o are: tulburarea ratiunii. Si asa, intr-o pace aparenta, inima invinge, iar mintea abdica. Iar omul se imbata de speranta ignorand realitatea din jurul lui. Pentru ca realitatea e cruda si inumana. Pentru ca ea nu spune niciodata da. Nu spune nici nu. Isi pastreaza tacerea de fier si nepasatoare. Realitatea nu raspunde pentru ca nu are raspunsuri si nici seama de dat. Pentru ea, viata si moartea nu sunt decat niste fapte diverse continand la fel de multa importanta ca si vantul care susura printre frunze. Dar intre timp, inima continua sa spere in fata regatului care se destrama.

Nu ca ar schimba ceva daca noi speram sau nu. Tot ce schimba este felul in care traim. Lucizi sau orbi. In realitate sau in vis. Dar si oamenii lucizi au speranta lor si anume curajul.

Curajul nu este un sentiment. Este mintea care se impune asupra inimii. Deoarece inima tinde spre frica, o frica pe care ratiunea nu o poate intelege. Deci, curajul nu poate exista fara frica. Razboinicii care nu mai simt frica nu pot fi numiti curajosi. Curajul presupune o lupta interioara si o forta de spirit care invinge asupra instinctului de supravietuire sau din contra asupra instinctului de a se lasa infrans de obstacole. In ambele cazuri, frica este elementul care declanseaza curajului, iar ratiunea creatorul lui deoarece curajul presupune o alegere lucida care este absenta in actele care il prefac.

Aici ma gandesc la soldatii care merg la razboi fara sa fie constienti de toate consecintele deciziei lor. Sau la oamenii care isi centreaza viata in jurul iubirii sau a carierei sau a banilor fara sa se gandeasca la celelalte aspecte. Sau la idealistii care sunt gata sa moara pentru o cauza. Toate aceste alegeri sunt valide. Atata vreme cat ele purced dintr-un rationament lucid care a decis ca pentru nenea Georgel viata intr-o lume unde homosexualii nu au drept sa se casatoreasca nu merita sa fie traita si ca orice consecinta a activismului lui este preferabila acelei vieti. De aceea, sentimentul de curaj care de multe ori este indus de muzica grandilocventa, de fraze filozofice sau de presiunea sociala, nu este decat un impuls al inimii innecat in adrenalina.

El nu are nimic de a face cu adevaratul curaj care este mult prea des tradus in mod paradoxal prin fraza "nu am de ales". Nu am de ales pentru ca natura mea imi interzice fericirea in orice alt scenario decat acesta. Intr-un fel, existenta curajului presupune o cunoastere a propriei persoane si a lumii din jur, fie fizica sau sociala, care ne constrange in actiunile noastre. A fii curajos se traduce prin luarea unor decizi coerente cu natura noastra si acceptarea tuturor consecintelor care decurg. Curajul adapteaza speranta la realitate.

Cu toate astea, curajul pur este foarte rar. Pentru ca oamenii nu traiesc din ratiune, ci din sentimente. Poate ca e in natura umana sa tinda spre speranta deoarece luciditatea si curajul reprezinta un regim de armata pentru suflet. De asemenea, un om lucid si rational pare intr-un fel... inuman. Strainul lui Camus ne lasa cu un sentiment de absurditate si de neintelegere tocmai din cauza lipsei de emotii a personajului principal. Poate ca umanitatea se traduce prin sentimente iar ratiunea e doar un accesoriu care ne permite sa supravietuim. Un mecanism de adaptare la mediul inconjurator. Cameleonul isi schimba culoarea pielii, iar noi ne amelioram cunostintele sau aptitudinile in functie de nevoie. Iar in cazuri extreme, schimbam nevoia in functie de limitele noastre.