De dimineata eram in cautarea unui motiv ca sa nu merg la curs si am ramas impotmolita cu o carte proaspat importata din biblioteca parintilor din Romania. Cartea era departe de a fi o opera clasica si nu ma asteptam la mai mult decat o romanta de doi bani a la Danielle Steele. Nu credeam ca o sa ma ocupe mai mult de cinci minute. Si asa s-a dus o pagina, doua, trei, zece, treizeci, saptezeci, o suta. Da, mesajul era interesant si nu chiar atat de frivol precum credeam eu initial, dar ceea ce m-a lipit de canapea si m-a facut sa uit orele si ceaiul meu care se racea cu nepasare era limbajul, cuvintele care se insirau intr-o sonoritate atat de pura pe care o uitasem. O sonoritate pe care nu o poti recunoaste decat odata ce ai pierdut-o si apoi o vezi prin ochii unui strain. In viata mea de zi cu zi, am pierdut puritatea de exprimare fie in romana, in engleza sau in franceza, iar graba si lipsa de efort m-au dus la o lene limbvistica unde toate se amesteca fara scrupule si fara mila. De ce sa mai pierzi vremea sa cauti cuvantul care iti exprima sentimentul exact cand poti pur si simplu sa vorbesti o frangleza brodata printre paragrafele limbii romane? Si pana la urma, nu e drept ca nu toate cuvintele se pot traduce exact dintr-o limba in alta? Cand ai ajuns la un sistem de gandire poliglot fara a avea totusi o cunostinta aprofunzita a fiecarei limbi, aceasta situatie devine o problema. Dar de ce sa ne mai batem capul cand de fapt tot te faci inteles si cand ii intrebi pe oameni "de ce capoteaza" si cand le spui mai tarziu ca "povestea e funny". Eh poate ca merge, dar e la fel de precis ca si biologii care se uita cate celule au intr-un colt de microscop si apoi extrapoleaza ca sa afle cate celule au in total in mostra de tesut. Aproximarea e valabila, dar nu te simti impacat la suflet cu rezultatul.
In fine, eu ma indepartez ca de obicei de la subiect, dar ce vroiam sa spun este ca mi-e dor de acest limbaj pe care il simt ca incetul cu incetul moare in mine pentru ca nu il aud si nu il folosesc. In ambele cazuri este vina mea pentru ca multa vreme nu mi-a pasat. Dar simt din ce in ce mai mult o nostalgie care ma impinge spre el. De fiecare data cand il citesc pe Iepu pe Facebook, simt ceva care renaste in mine. O flacara pentru acel limbaj si acea tara parasita de toti si pe calea pierzarii. Intr-un fel, il admir pe baiatul asta. Cand toti vor sa plece, el se incapataneaza si declara fara indoiala ca niciunde nu ar putea fi mai fericit decat in Timisoara lui natala. Poate e doar idealismul unui copil naiv. Fie. E totusi frumos de observat. Si nu cred ca am auzit pe nimeni altcineva folosind un cuvant (inutil cum ar fi el intr-o conversatie) cu o sonoritate de nemaipomenit: "cratima". Ok, probabil ca numai un prof de romana ar putea sa se scoata intr-o discutie vorbind de cratima, dar mi se pare ca are echilibrul perfect intre consoane si vocale, intre sunete dure si melodioase.
Si cred ca voi pune capat aici delirului meu pentru ca am epuizat tot ce aveam de zis pe subiect. Deci, in concluzie, nu amestecati limbile si folositi cratime!
No comments:
Post a Comment