Mai stii?

I don't have much to say. Or better yet, my thoughts are constantly going to a place where I don't want to go anymore and I don't want to make this into a rant. It's a beautiful day. The world is at the tip of my fingers. Life is grand. Anyway, I just wanted to share this little reminder of what we should all as women truly and honestly embody everyday of our lives. This excerpt sums it up pretty well:

"Little One, your only task is to know deeply in your soul—in that unshakeable place that isn’t rattled by rejection and loss and ego—that you are worthy of interest."

  A Daddy’s Letter to his Little Girl About Her Future Husband

La vie, la mort et d'autres questions philosophiques

Unele filme devin clasice. Devin o parte din societate, din cultura. Si numai timpul le da aceasta onoare. De ce? Pentru ca sunt universale? Pentru ca expun un adevar intemporal? Pentru ca ating acel nerv locomotor al universului? Nu, mai degraba, al inimii omenesti.

Pentru ca expun sangele care curge prin venele noastre sub forma lui cea mai pura si anume dorinta. Dorinta de a trai, dorinta de a crede, dorinta de a iubi. Dorinta si speranta. Oamenii tind spre acel sentiment atat de straniu care este speranta cu o disperare cumplita. Pentru ca, daca avem nevoie de viata, de Dumnezeu si de iubire, avem si mai mare nevoie de speranta care umple vidul lasat de dorintele noastre neimplinite. Marx spunea ca religia e opiumul popoarelor. A gresit. E speranta.

Speranta impaca mintea si inima prin singura arma pe care o are: tulburarea ratiunii. Si asa, intr-o pace aparenta, inima invinge, iar mintea abdica. Iar omul se imbata de speranta ignorand realitatea din jurul lui. Pentru ca realitatea e cruda si inumana. Pentru ca ea nu spune niciodata da. Nu spune nici nu. Isi pastreaza tacerea de fier si nepasatoare. Realitatea nu raspunde pentru ca nu are raspunsuri si nici seama de dat. Pentru ea, viata si moartea nu sunt decat niste fapte diverse continand la fel de multa importanta ca si vantul care susura printre frunze. Dar intre timp, inima continua sa spere in fata regatului care se destrama.

Nu ca ar schimba ceva daca noi speram sau nu. Tot ce schimba este felul in care traim. Lucizi sau orbi. In realitate sau in vis. Dar si oamenii lucizi au speranta lor si anume curajul.

Curajul nu este un sentiment. Este mintea care se impune asupra inimii. Deoarece inima tinde spre frica, o frica pe care ratiunea nu o poate intelege. Deci, curajul nu poate exista fara frica. Razboinicii care nu mai simt frica nu pot fi numiti curajosi. Curajul presupune o lupta interioara si o forta de spirit care invinge asupra instinctului de supravietuire sau din contra asupra instinctului de a se lasa infrans de obstacole. In ambele cazuri, frica este elementul care declanseaza curajului, iar ratiunea creatorul lui deoarece curajul presupune o alegere lucida care este absenta in actele care il prefac.

Aici ma gandesc la soldatii care merg la razboi fara sa fie constienti de toate consecintele deciziei lor. Sau la oamenii care isi centreaza viata in jurul iubirii sau a carierei sau a banilor fara sa se gandeasca la celelalte aspecte. Sau la idealistii care sunt gata sa moara pentru o cauza. Toate aceste alegeri sunt valide. Atata vreme cat ele purced dintr-un rationament lucid care a decis ca pentru nenea Georgel viata intr-o lume unde homosexualii nu au drept sa se casatoreasca nu merita sa fie traita si ca orice consecinta a activismului lui este preferabila acelei vieti. De aceea, sentimentul de curaj care de multe ori este indus de muzica grandilocventa, de fraze filozofice sau de presiunea sociala, nu este decat un impuls al inimii innecat in adrenalina.

El nu are nimic de a face cu adevaratul curaj care este mult prea des tradus in mod paradoxal prin fraza "nu am de ales". Nu am de ales pentru ca natura mea imi interzice fericirea in orice alt scenario decat acesta. Intr-un fel, existenta curajului presupune o cunoastere a propriei persoane si a lumii din jur, fie fizica sau sociala, care ne constrange in actiunile noastre. A fii curajos se traduce prin luarea unor decizi coerente cu natura noastra si acceptarea tuturor consecintelor care decurg. Curajul adapteaza speranta la realitate.

Cu toate astea, curajul pur este foarte rar. Pentru ca oamenii nu traiesc din ratiune, ci din sentimente. Poate ca e in natura umana sa tinda spre speranta deoarece luciditatea si curajul reprezinta un regim de armata pentru suflet. De asemenea, un om lucid si rational pare intr-un fel... inuman. Strainul lui Camus ne lasa cu un sentiment de absurditate si de neintelegere tocmai din cauza lipsei de emotii a personajului principal. Poate ca umanitatea se traduce prin sentimente iar ratiunea e doar un accesoriu care ne permite sa supravietuim. Un mecanism de adaptare la mediul inconjurator. Cameleonul isi schimba culoarea pielii, iar noi ne amelioram cunostintele sau aptitudinile in functie de nevoie. Iar in cazuri extreme, schimbam nevoia in functie de limitele noastre.

Privacy... NOT!

Mircea Badea... e Mircea Badea! Cum mai ziceam, papagal, dar always funny hahaha!!



Lolll shaworma cu de toate!! Shaworma with all hahahaha!

Somewhat on the same topic, here's a column by Benoit Lefebvre (I simply love this guy!) that he calls Internet, le buffet all you can take but which I like to call Occupy the kitchen! haha.



Ça brasse sur l’internet. J’ai commencé à écrire ma chronique, la SOPA était en action. En plein milieu de l’écriture, oops, pu de SOPA pour tout de suite. Ça arrive. Comme l’autre fois : j’ai commencé à écrire, il neigeait pas. Puis un moment donné, oops, il neigeait. C’tu fou pareil. Heille, l’action dans ma vie toé.

La SOPA, Stop Online Piracy Act, c’est, comme ça le dit, une loi pour censurer les sites qui utilisent des images, des films, de la musique non libres de droits. Ça, c’est la grande ligne. Mais y a plus profond et complexe. C’est une chronique d’humour, pas d’informatique. Tapez SOPA sur Google, puis laissez-moi dire des niaiseries. Au fait, Google, Facebook et Wikipédia, pour ne nommer que ceux-là, sont contre cette loi.

Faut comprendre la rage. Une fois que tu goûtes assez longtemps au gratuit, peu importe le service, avantage que tu croyais acquis, dur, très dur, de reculer. Peu importe l’âge. Ici, on parle plus des 15-25 ans qui chialent. Mais essaie voir d’enlever à Denis, 49 ans, son brake de 15 minutes. Ou à Nicole, 54 ans, sa machine à café dans la cuisine.

«QUOI!!! Comment ça, pu de café? Non, mais ça a-tu du bon sens!» Occupy the kitchen! Des pancartes FREE THE COFFEE! Nicole qui se fait poivrer les yeux. Denis arrache son t-shirt Che, se protège les yeux avec et frappe le gardien à coups de brocheuse.

Qu’est-ce tu veux. On est comme ça. On aime pas ça reculer. Je l’ai déjà dit. À mon humble avis, un adulte, c’est un enfant qui a le droit d’acheter des cigarettes. On est conditionnables. De notre naissance à notre mort. Viens pas enlever nos conditions, on devient mauvais. La machine à café dans cuisine, touche pas à ça. L’internet libre, touche pas à ça. C’est aussi simple que ça.

Les humains, on est comme des vampires en stand-by. Tant qu’on ne goûte pas au sang, nos canines restent rondes. Si une goutte de sang tombe sur notre langue, même par accident, c’est fini. On en voudra plus, et toujours plus. Et bonne chance pour nous faire revenir en arrière. Il y a toute une génération qui a goûté au sang de l’internet gratuit et libre. Tu ne peux pas leur enlever ça en pensant qu’ils ne vont pas mordre un peu.

You can leave your hat... eugh... socks on

Thea ma amuza tot timpul cu alegerile ei muzicale hahaha!!

Two sides of an equation

Bai da' chiar ca e greu! Sunt femeie deci pot! Stai.
Totusi o sa-ncerc eu sa-ti soptesc: Te iub..coughcoughcough

Ce-i drep de multe ori noi femeile ne credem high and mighty dar la o adica nu suntem mai bune ca si barbatii!

Bai inteligentule!

It's ironic how my head is buzzing with thoughts but I can't seem to be able to write any of them down. I'm always too busy, always too tired. This will have to do in the mean time...

Go ask the dust for any answers

Viata e trista uneori cand te gandesti la tot ceea ce ai fi putut sa faci, la tot ceea ce ai pierdut. Degeaba esti destept, frumos sau carismatic, dar daca nu stii ce vrei, sunt toate calitati irosite de natura. E trist cand vezi oamenii vorbind despre viata lor cu pasiune in ochi si cand tu simti doar un vid imens pe care incerci sa-l eviti prin diverse activitati care te tin ocupat, dar care nu iti aduc nici o oarecare satisfactie. E trist cand singura motivatie pe care o ai e idea evadarii.

Asi vrea sa fiu o particula dintr-un val sau un cumulo-nimbus efemer care nu se intreaba de ce. Care exista pentru sigurul motiv ca este, fara ca verbul "a fi" sa aiba nevoie de explicatii. Care nu face decizii, bune sau gresite. Care nu traieste cu regrete sau cu teama. Realizez acum ca cei care spun ca nu au nici un regret sunt pur si simplu cei care nu au trait destul ca sa ajunga sa regrete ceva.

Doina unei seri de vara

De la beat,
Carciuma viu
Merg pe gard,
De drum ma tiu
Nici o vaca nu ma latra,
Nici un caine nu ma-mpunge
Pana acasa, numai dracu stie,
Eu, cum voi ajunge.

Cimitirul eroilor

E ceva poetic despre o flacara care arde in ploaie. Care, in ciuda intemperiilor, greutatilor si obstacolelor, ramane eternela. E ceva admirabil despre aceasta perseverenta. Si aici, focul, vesnicul tiran si distrugator, devine victima timpului si a circumstantelor, iar martirul lui un simbol al sufletelor pure care s-au dat pentru continuitatea unui ideal. Insa aparentele sunt inselatoare. Pe de-aproape poezia pute a petrol.

De-maturing

Because being mature is boring!

Eu cu cine votez?

Ca si in Romania, alegerile in Canada fac circ degeaba si cheltuie bani fara ca sa rezolve mare lucru (se mai pot asemana si cu unele comisi de pe aici... Comission Bastarache anyone?). In orice caz, federalele se apropie à grands pas si in seara asta am avut traditionalul Débat des chefs care in general se poate descrie ca si o arena cu patru papagali care o tin fiecare cu placa lui si repeta aceleasi strofe uzate.

Michael Ignatieff care a tot dat in Harper cu avioanele lui si cu "mega-prison-urile" pe care vrea sa le constuiasca.

Harpy (how we so affectionately call him) care se facea ca ploua cand i se punea o intrebare embarassanta si o tinea cu dezvoltarea economica si cu bugetul lui care ar fi rezolvat totul, dar doamnelor si domnilor, vedeti, opozitia ni l-a blocat deci nu e vina noastra ca in momentul de fata nu facem nimic (totusi, simpatia mea merge la el pentru ca imi imaginez ca au cam curs apele pe el in seara asta... poate de aia tot bea apa. On the other hand, sunt gata sa pariez ca avea calmante in apa aia ca altfel nu stiu cum a reusit sa-si pastreze zambetul toata seara cand toti ceilalti sareau pe el ca si cainii infometati la un ciolan pe strada).

Apoi il avem pe Gilles Duceppe care ne-a facut un curs de istorie si care ne-a plimbat de la al doilea razboi mondial pana la repatrierea constitutiei si cum Quebecul saracul a suferit in toate astea (totusi, a facut poante bune, deci nu a fost completely useless. "Bien sur que le Quebec se tient débout à l'UNESCO, c'est parce qu'il a pas de siège pour s'assoir" hahahaha trop fort!).

Si, in sfarsit, Jack Layton care e super cute cu bastonul lui cu tot si care la un moment dat am ajuns sa-l vizualizez facand tururi in jurul celorlalti trei candidati cu zambetul ala putin naiv al lui si cu o pancarta pe care scrie "Vote NPD". In orice caz, tipul lua orice ocazie pe care o avea ca sa-si vanda partidul (daca a ajuns pana sa ceara la fidelii Blocului sa voteze pentru el ca sa-l dea jos pe Harpy...).

Intr-un fel imi aduce aminte de scheciul lui Florin Piersic despre castravetele. De fapt asta se aplica la toti patru candidati... Vorbim de cultura? Ah dar o stabilitate economica favorizeaza cultura si partidul conservator s-a luptat pentru stabilitatea economica in Canada. Da, eu sunt mandru de valorile canadiene, iar eu si partidul liberal suntem pentru a le proteja impotriva americanizarii ceea ce domnul Harper nu o face cu planurile lui de a construi mega-inchisori. Oamenii nu ar trebui sa aiba dreptul sa vorbeasca franceza la locul de munca in Quebec, ar trebui sa fie o obligatie. De ce ati dat 6 miliarde la industria automobila in Ontario cand la industria forestiera din Quebec abia i-ati dat cateva milioane? Si de ce Quebecul este singura provincie care nu a semnat constitutia (*pentru ca sunt prosti, aroganti si incapatanati, de aia*)? Familia este importanta pentru noi si de aceea trebuie sa votati NPD iar eu sunt mandru de originile mele montrealeze si NPD-ul a incercat intotdeauna sa protejeze limba franceza in Canada, deci votati NPD. Poftim doamna Paillé? Sunteti in somaj? NPD-ul considera ca aceasta situatie este inacceptabila si va face tot posibilul ca sa va amelioreze conditia, deci votati NPD. Iar crastravetele este un fruct dicotiledonat de culoare galben-verzui, el face parte din familia curcubitaceelor, are tulpina in forma de vrej, se inmulteste prin seminte si are 98% apa. Gata!



Poate ca pana la urma ar trebui sa votam cu tanti Muguette Paillé...

Puritatea limbajului sau Cratima

De dimineata eram in cautarea unui motiv ca sa nu merg la curs si am ramas impotmolita cu o carte proaspat importata din biblioteca parintilor din Romania. Cartea era departe de a fi o opera clasica si nu ma asteptam la mai mult decat o romanta de doi bani a la Danielle Steele. Nu credeam ca o sa ma ocupe mai mult de cinci minute. Si asa s-a dus o pagina, doua, trei, zece, treizeci, saptezeci, o suta. Da, mesajul era interesant si nu chiar atat de frivol precum credeam eu initial, dar ceea ce m-a lipit de canapea si m-a facut sa uit orele si ceaiul meu care se racea cu nepasare era limbajul, cuvintele care se insirau intr-o sonoritate atat de pura pe care o uitasem. O sonoritate pe care nu o poti recunoaste decat odata ce ai pierdut-o si apoi o vezi prin ochii unui strain. In viata mea de zi cu zi, am pierdut puritatea de exprimare fie in romana, in engleza sau in franceza, iar graba si lipsa de efort m-au dus la o lene limbvistica unde toate se amesteca fara scrupule si fara mila. De ce sa mai pierzi vremea sa cauti cuvantul care iti exprima sentimentul exact cand poti pur si simplu sa vorbesti o frangleza brodata printre paragrafele limbii romane? Si pana la urma, nu e drept ca nu toate cuvintele se pot traduce exact dintr-o limba in alta? Cand ai ajuns la un sistem de gandire poliglot fara a avea totusi o cunostinta aprofunzita a fiecarei limbi, aceasta situatie devine o problema. Dar de ce sa ne mai batem capul cand de fapt tot te faci inteles si cand ii intrebi pe oameni "de ce capoteaza" si cand le spui mai tarziu ca "povestea e funny". Eh poate ca merge, dar e la fel de precis ca si biologii care se uita cate celule au intr-un colt de microscop si apoi extrapoleaza ca sa afle cate celule au in total in mostra de tesut. Aproximarea e valabila, dar nu te simti impacat la suflet cu rezultatul.

In fine, eu ma indepartez ca de obicei de la subiect, dar ce vroiam sa spun este ca mi-e dor de acest limbaj pe care il simt ca incetul cu incetul moare in mine pentru ca nu il aud si nu il folosesc. In ambele cazuri este vina mea pentru ca multa vreme nu mi-a pasat. Dar simt din ce in ce mai mult o nostalgie care ma impinge spre el. De fiecare data cand il citesc pe Iepu pe Facebook, simt ceva care renaste in mine. O flacara pentru acel limbaj si acea tara parasita de toti si pe calea pierzarii. Intr-un fel, il admir pe baiatul asta. Cand toti vor sa plece, el se incapataneaza si declara fara indoiala ca niciunde nu ar putea fi mai fericit decat in Timisoara lui natala. Poate e doar idealismul unui copil naiv. Fie. E totusi frumos de observat. Si nu cred ca am auzit pe nimeni altcineva folosind un cuvant (inutil cum ar fi el intr-o conversatie) cu o sonoritate de nemaipomenit: "cratima". Ok, probabil ca numai un prof de romana ar putea sa se scoata intr-o discutie vorbind de cratima, dar mi se pare ca are echilibrul perfect intre consoane si vocale, intre sunete dure si melodioase.

Si cred ca voi pune capat aici delirului meu pentru ca am epuizat tot ce aveam de zis pe subiect. Deci, in concluzie, nu amestecati limbile si folositi cratime!

Shabu-shabu (aka Andrei Plesu in Japonia)

Hilarious expose about Japanese culture.


"Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.

Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.


Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: 'Shabu-shabu!' "

Undecided people

Nu am chef azi, nu am chef azi,

I'm in no mood today, I'm in no mood today,

N-am chef de nimic.

I'm in no mood of anything.

Nu am chef azi, nu am chef azi

I'm in no mood today, I'm in no mood today

De vodca sau de gin,

Of vodka or of gin,

Tequila, rom sau vin

Tequila, rum or wine

Tigari, nu mai vorbesc

I don't even want to talk about cigarettes

Iar pe tine, pe tine,

And you, you,

Pe tine te urasc.

You, I hate.

Nu te vreau azi.

I don't want you today.

Nu ma vrei azi, nu ma vrei azi...

You don't want me today, you don't want me today...

Imi spuse ea razand

She tells me laughing

Nu ma vrei azi, nu ma vrei azi...

You don't want me today, you don't want me today...

S-a ridicat usor, avea un umar gol

She got up slowly with a naked shoulder

Si zambetul amar,

And a bitter smile

Baiete esti prost, iar eu nu sunt o curva

You're an idiot boy, and I am not a whore

Pe-un trotuar!

You found on a sidewalk!

Nu ma vrei azi? Nu te vreau azi!

You don't want me today? I don't want you today!

Nimic mai usor

Easily solved

Nu ma vrei azi! Nu te vreau azi!

You don't want me today? I don't want you today!

Eu voi pleca-n curand,

I will leave soon

Ramai cu mine-n gand.

Keep me in your thoughts

E lapte-n frigider, iar banii, ciorapii si

There's milk in the fridge, and your money, your socks and

Sapca ta sunt pe calorifer.

And your hat are on the heater

Te-am iubit, maaaa!

I loved you!

Te iubeam! Fraiere!

I loved you! Sucker!

"Ne vedem joi, ne vedem joi",

I'll see you on Thursday, I'll see you on Thursday!

Am urlat dupa ea.

I yelled after her.

Vreau sa vii joi, vreau sa vii joi

I want you to come on Thursday, I want you to come on Thursday

Alerg descult pe hol,

I run barefooted in the hallway

Dar holul este gol

But the hallway is empty

Un paharel de vin, ma uit: Cine e?

A glass of wine? I look, who is it?

Vecinul meu Dan de la mezanin.

My neighbor Dan from the mezzanine

Au trecut ani, au trecut ani

Years have passed, years have passed

Si viata s-a schimbat.

And life changed,

Au trecut ani, au trecut ani

Years have passed, years have passed

Mi-am luat si eu nevasta

I got a wife

Urata si cam proasta,

Ugly and a bit stupid,

Am doi copii cu ea

I have two kids with her

Si ii feresc cat pot de mult

And I protect them as much as I can

De soacra mea.

Of my mother-in-law.

Au trecut ani, au trecut ani

Years have passed, years have passed

Si viata s-a schimbat.

And life has changed.

Au trecut ani, au trecut ani

Years have passed, years have passed

Ma duc mereu pe hol, dar holul este gol

I always go in the hallway, but the hallway is empty

Nu-i lapte-n frigider, iar banii, ciorapii

There's no milk in the fridge, and the money, the socks

Si sapca nu-s pe calorifer.

And the hat are not on the heater.

Au trecut ani, nu-s pe calorifer,

Years have passed, they're not on the heater,

Au trcut ani, am fost un fraier,

Years have passed, I was a sucker,

Un mare, mare fraier...

A big, big sucker...

I know I already posted this song once, but I would like to re-post it for the simple reason of emphasizing the message. I would also like to dedicate it to all the guys out there who don't know what they want (which kind of covers almost all of the male population). And I was actually going to follow this with a rant about how much guys can be undecided in life, said rant being full of personal and somewhat unfair examples. But I decided that I'll stop being a hypocritical bitch (I've been enough of that so far this week) because if I think about it, women can be just as bad as men in certain cases. So I guess that in the end, this is about making bad decisions and growing from it. And a general frustration with undecided people. That unfortunately includes me...

The 5 Phases of growth and random physics grumble

Cred ca lebedele dirijeaza autoruta de langa conditile de coordinare a scociului rosu colaborativ and the speed of life is 300 m/s.