Nu ma uita

Uneori chiar ma intreb pana unde te poate duce iubirea. Acest sentiment pe care multi il considera ca fiind sursa celor mai mari nebunii pe care oamenii le-au facut vreodata (in afara poate de credinta si de nationalism....dar daca ne gandim bine, amandoua reprezinta o forma de iubire, una de Dumnezeu si cealalta de tara). Sa-ti dai viata pentru o alta fiinta doar pentru ca iubirea ta pentru ea este mai mare decat instinctul de prezervare, sa renunti la tot doar pentru ca celalat ti-o cere si pentru ca simti ca sufoci fara acea prezenta in viata ta. Si sa fiu sincera... nu pricep.

Vorbeam azi cu Cris si el imi spunea cum vrea sa se mute in Belgia pentru ca iubita lui se va muta acolo cu parintii ei si pentru ca el nu vrea sa se desparta de ea. Si poate ca eu am prea multe circuite in mine si prea putine sentimente, dar mi se pare ca face o greseala... si in acelasi timp il admir. As vrea sa am curajul lui. Sa lasi totul in urma, parinti, prieteni, locuri cunoscute, o viata comfortabila, doar ca sa urmezi o persoana care nici macar nu stii daca va mai fi langa tine peste cinci ani. Ce-i drept, ei au trecut prin multe pana acum, de la parinti care se impotrivesc, la mofturi si certuri pentru motive puerile si gelozi neintemeiate. S-au despartit de vreo 3 ori pana acum si separarile au durat de la o saptamana la un an. Deci poate ca toate astea au contribuit sa faca relatia lor mai puternica, dar nu poti spune ca va rezista la orice si ca va dura pentru totdeauna. E un risc enorm pe care el il ia in acest caz pentru aceasta fata si nu stiu cat de mult se merita. Dar el spune ca problema asta nici nu se pune.

Ce e drept, Cris intotdeauna a fost un romantic. Cinic, dar romantic. Acum vreun an jumate stateam de vorba (mai degraba eu plangeam si el ma consola hahaha) despre Iepurele si el imi spunea ca daca ar fi fost in locul meu, el s-ar fi mutat chiar si in satul cel mai pierdut doar ca sa fie cu persoana pe care o iubeste. Si eu i-am zambit si i-am zis ca asta nu e cazul meu. Si uite ca acum imi dovedeste ca nu sunt doar vorbe in vant.

Dar chestia care ma roade cel mai tare este ca niciodata nu asi fi in stare sa ma sacrific pentru dragoste. Si atunci intrebarea pe care mi-o pun este, ma simt asa din cauza personalitatii mele si felul meu de a gandi, sau pur si simplu pentru ca niciodata nu am simtit dragostea aceea adevarata despre care toti vorbesc in carti si in filme, care supravietuieste furtunilor si anilor. Uneori imi spun ca prima mea dragoste a murit pentru ca eu n-am avut curajul sa fac ceva, pentru ca nici n-am considerat optiunea de a ma sacrifica pentru el. Si ironia sortii este ca nici acum nu m-asi putea vedea considerand optiunea aia. Pentru ca riscul e prea mare. Pentru ca toata viata mea mi s-a impuiat capul cu idea ca trebuie sa fiu independenta si ca trebuie sa am securitate financiara. Pentru ca nu am incredere in oameni. Si in special, pentru ca nu am incredere in dragoste. Niciodata nu a existat un sentiment mai puternic si in acelasi timp mai fragil. Dragostea e atat de instabila... in fine, poate doar in cazul meu.

E tarziu si nu stiu ce vroiam sa mai spun. Doar ca nu inteleg. Si ca poate nu esti atat de limitat in viata precum credeam eu initial. Dar iti impui singur limite.