Monday, March 21, 2011
Spinning round
Oui donc que dire... another rant which has no other purpose than to calm my overactive mind. Gah je tiens plus en place. Je me rappelle plus la dernière fois que je me suis sentie comme ça, mais il faut que je me contrôle. J'ai l'air d'une petite idiote, mais il faut que je me calme. Il faut que je me calme ou sinon ça va mal aller. Maudits hormones! En ce moment j'ai besoin d'avoir la tête claire, j'ai besoin d'étudier. J'ai pas besoin d'être infatuated comme une high school girl. Eh merde! J'étais supposée améliorer mes social skills pas m'amouracher en une soirée!! Ugh, c'est pas le moment, c'est pas le moment, c'est pas le moment.... Mais merde qu'il a un beau sourire. Et merde que c'est dur de pas y penser. Et ça fait très, très, très peur. Ça me terrifie l'idée que quelqu'un peut me faire autant d'effet et que j'ai autant de difficulté à me contrôler devant un inconnu. Ok, ok. Earth to Ralu, Earth to Ralu, snap out of it!!! Gah Alice where are you when people need you?? Ok je pense que je devrais écouter quelque chose du genre The Exorcism of Emily Rose ou Catch-22 ou hmm... Death on the Nile. Oui j'suis sure que Poirot devrait être capable de me changer les idées. Oui bref, tout ça pour dire que j'espère que c'est juste mes hormones qui s'amusent à me rendre folle parce que sinon je suis dans la meeeeeeeerrrrddeeee!!!!
Sunday, March 20, 2011
Shabu-shabu (aka Andrei Plesu in Japonia)
Hilarious expose about Japanese culture.
"Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.
Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.
Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.
În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: 'Shabu-shabu!' "
"Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.
Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.
Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.
În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.
Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: 'Shabu-shabu!' "
Wednesday, March 16, 2011
Bah humbug!
Through the powers of Facebook I learn new things every day. Well... not every day, but at least once in a while.
So, one of the movies that pretty much blew my mind in the past year was Inception. I mean wow... just wow! And thanks to Bunny and the article he managed to stumble upon, this movie is now ruined for me forever. So, thanks for bursting my bubble dude! I mean you're really starting to make a habit of it and it's becoming depressing! I'm just kidding. Bunny's awesome. And to perpetuate the awesomeness, here's an excerpt from the article:
"[...]that's exactly how Inception opens up, except you have to replace DiCaprio with talking dogs. Which, incidentally, would probably improve every single one of his movies."
Ok I'm just messing with you hahaha. Although IT IS from the article, it doesn't say anything about it. It's just that it's the part that made me laugh the most. So for the curious, here's a link.
As a side note, this really does nothing to prove that originality still exists in this world. See this for previous discussion on the subject.
Sunday, March 13, 2011
Traveling (in time, space and my mind)
If a time machine were ever invented the three places that I would like to visit would be:
1. Ancient Grece: I could die for a chance to meet Aristotle and Socrates. I would like to know how they did it. How they managed to pour all those thoughts out of their heads, how they could live through reason and reason alone. But most importantly, how did they manage to never doubt their reasoning. How did they know that they weren't being biased by their own experiences? Did they travel a lot? Were they particularly observant? How did they get to know human beings and life so well? Because whenever I try to reason, the only conclusion that I arrive to is that I know practically nothing. And I feel the compulsive need to run to the nearest library for I feel that the confines of my mind and my experience are too limiting for any valid thought to come out of there.
2. Medieval Europe: Just for the chance to go to a monastery. I don't know what monasteries are like these days, but in that time, monks were the only ones who could read and write. Therefore, in that time, a monastery was like a library in the middle of the woods and at the top of a hill. And, since lately I have been craving this separation from the world and the peace and tranquility that I think would come out of cutting all contact with your acquaintances, while nonetheless feeling the need for a source of reference and knowledge, I think that a medieval monastery would be the right place for me. A spiritual, but more importantly reflective retreat. Something of the sort of The Name of the Rose. Without the murders of course. And maybe without the mud. I don't know, do the Middle Ages come in the mud-free package?
3. Ancient Egypt: In particular, the library of Alexandria. I actually had to think about this one. I was hesitating between the beginning of the XXth century (meet and talk to Sartre, Camus and all the other french existentialists), ancient China, the Renaissance, etc. But somehow, all of these can be found either through travels or through books. However, ancient knowledge that has been forever lost is not something you can read about. And I could very well go to the new library in Alexandria, but it's hardly the same thing considering that the original scripts no longer exist. So yeah, I'd like to see the original library of Alexandria. Even though I'd probably be incapable of reading anything there, but being in that type of place does have a certain appeal.
And why is this song here? I honestly don't know. It's incredibly stupid when you take the time to listen to the lyrics. But it's also very sweet. Makes me think of an olive tree on an Italian hillside. I wonder if you can grow olive trees in Canadian weather. Probably not. What could ever survive in this wretched weather except maybe rocks and grass. Maybe that's why people are so fond of their lawns... Or maybe it's just the suburban way of thinking... and I'm rambling. Oooookkk, it's time for bed. Over and out.
1. Ancient Grece: I could die for a chance to meet Aristotle and Socrates. I would like to know how they did it. How they managed to pour all those thoughts out of their heads, how they could live through reason and reason alone. But most importantly, how did they manage to never doubt their reasoning. How did they know that they weren't being biased by their own experiences? Did they travel a lot? Were they particularly observant? How did they get to know human beings and life so well? Because whenever I try to reason, the only conclusion that I arrive to is that I know practically nothing. And I feel the compulsive need to run to the nearest library for I feel that the confines of my mind and my experience are too limiting for any valid thought to come out of there.
2. Medieval Europe: Just for the chance to go to a monastery. I don't know what monasteries are like these days, but in that time, monks were the only ones who could read and write. Therefore, in that time, a monastery was like a library in the middle of the woods and at the top of a hill. And, since lately I have been craving this separation from the world and the peace and tranquility that I think would come out of cutting all contact with your acquaintances, while nonetheless feeling the need for a source of reference and knowledge, I think that a medieval monastery would be the right place for me. A spiritual, but more importantly reflective retreat. Something of the sort of The Name of the Rose. Without the murders of course. And maybe without the mud. I don't know, do the Middle Ages come in the mud-free package?
3. Ancient Egypt: In particular, the library of Alexandria. I actually had to think about this one. I was hesitating between the beginning of the XXth century (meet and talk to Sartre, Camus and all the other french existentialists), ancient China, the Renaissance, etc. But somehow, all of these can be found either through travels or through books. However, ancient knowledge that has been forever lost is not something you can read about. And I could very well go to the new library in Alexandria, but it's hardly the same thing considering that the original scripts no longer exist. So yeah, I'd like to see the original library of Alexandria. Even though I'd probably be incapable of reading anything there, but being in that type of place does have a certain appeal.
And why is this song here? I honestly don't know. It's incredibly stupid when you take the time to listen to the lyrics. But it's also very sweet. Makes me think of an olive tree on an Italian hillside. I wonder if you can grow olive trees in Canadian weather. Probably not. What could ever survive in this wretched weather except maybe rocks and grass. Maybe that's why people are so fond of their lawns... Or maybe it's just the suburban way of thinking... and I'm rambling. Oooookkk, it's time for bed. Over and out.
Thursday, March 10, 2011
3 Easy Steps on how to ruin a human life
Leaving aside the title of this video (sorry it's not porn), I have to say that this story chilled me to the bone. Kind of reminded me of The Human Centipede or reading of Dr. Mengele's experiments in Auschwitz. It really is horrifying how one could play with human lives in the name of science. And, in the end, you know what? Screw animal rights! If I have to choose between a scientist experimenting on my child or on myself and experimenting on a lab rat, well the choice is really not that hard to make.
Thursday, March 3, 2011
Wednesday, February 23, 2011
Alienation of the mind or How Descartes was, naturally, right
I'm always fascinated when people use cold hard reason to arrive at a conclusion. Or how a world could be organized using pure logic. How Robinson Crusoe built his hut and kept track of time and cultivated his fields and how he somehow managed to think of everything. How Descartes came up with "I think, therefore I am" (doesn't seem like much, but it really is something to be able to prove man's existence through his mental capabilities). Aristotle, Socrates, Plato, Archimedes, bref all the ancient Greek philosophers who screwed up horribly when it comes to the laws of physics, but they set the foundations of democracy, of logic, of mathematics (what high school student hasn't heard of and learned to hate Pythagoras?). And they only used their minds. No repeated experiments and pocking around with trial and error.
Nowadays, when you look at people around you, when I look at myself, all of us, we just make a summary and a medley of what has already been said with a small twist of our own. Nobody comes up with an original idea anymore (unless you're in marketing... when it comes to making money, people can be really creative). Even the books that come out. Either they're the same old, same old detective novels with just a different flavor added to it, either it's one of those smutty romance novels, either it's a remake of an old classic. The truth is, once the wheel has been invented, what do the rest of us have left to contribute? Once 1984 and Catch-22 and Alice in Wonderland have been written, what more can you add (shut up, Alice in Wonderland is an amazing book)? And actually that is only the excuse that we give ourselves. That there's nothing more to add except commas and footnotes. If you want to innovate something, go into computer science and create the next generation of blue-rays or the successor of C++ (I actually have no clue about computer languages... I did some Pascal in 6th grade and never got a iota of what I was writing in my exams... also tried VBA recently and gave up after a couple of hours...). But this can't be it. After the wheel, you still have to build the car on top of it. And I refuse to believe that we are at the top of the evolutionary curve when it comes to social organization and political systems. Now don't get me wrong. I don't want to fix the world. I don't think I care enough for that. But I'd love to know if in theory it would be possible. A sort of communism without the weak link of the proletarian dictatorship.
Anyway, I know I'm not making much sense, but what I'm trying to say is that I admire people who can just shut out the outside world and immerse themselves in their minds and then come out of there with ANSWERS! Nowadays, things go so fast that it's nearly impossible to think. Everything is so loud, there's so much movement, there are so many things to do, that it is almost dizzying. And when you have a moment to yourself, you just feel so drained and exhausted that you don't want to think anymore. You just want to sleep and forget. Forget how the entire world is going to hell, forget how repetitive world events and people and life in general can be. Forget the routine. Just forget you exist (if "I think" equates with "I am", then a lack of thought would equate with an escape from existence or some sort of lack of existence for the moment being). But yesterday, a miracle happened. I decided to go to the library to read. I sat down in my usual sofa next to the windows. And it stopped. It all stopped. The noise, the movement, the dizzying crowds. It was just me, the sun and good old Faust. I could hear myself think. I was in peace. It was amazing. It felt as though time was standing still (guess that must be what it's like to have a conversation with Now). But anyway, to cut my babbling short, I think I need a break. Maybe move to the library for a while. Maybe take a trip somewhere just by myself. I need to spend some quality time with me, myself and I. I need to start existing. I need to think.
Subscribe to:
Posts (Atom)