M-am cam lasat de blogul asta. Niciodata nu le-am avut cu disciplina si constanta. Si totusi ma intorc mereu sa imi plang de mila. De ce simtim nevoia sa lasam o urma digitala a disperarii noastre inutile? Ca si marinarii care arunca o scrisoare intr-o sticla in mare, ne pierdem in atatia bits prafuiti. Si totusi ma intorc. Poate ca sa nu ma mai simt atat de singura. Daca macar o persoana ma citeste din greseala atunci teoretic nu mai sunt singura. Cineva a pescuit sticla. Dar de ce le-ar pasa? Nimeni nu mai are timp zilele astea. Toti facem o mie si una de activitati in speranta ca vom umple vidul din inauntru. Uni reusesc. Eu zilele astea nu prea. De ce? Pai de ce oare. Mi-e dor de el. Si nu scrie, si nu suna. Tot timpul acelasi cliseu uzat. Si eu m-am cam saturat sa revin mereu la acelasi punct de intoarcere. Si ma zgarie faptul ca am devenit replica exacta a unui cliseu pe care l-am detestat intotdeauna. Am zis ca sunt puternica si ca nu imi pasa, ca nu ma las doborata de niste sentimente puerile. Si totusi uite ca un parau poate sa roada piatra. Si ce a ramas din mine acum? Stiu ca din punct de vedere evolutionar, emotiile au utilitatea lor si toate filmele de Hollywood ne invata ca umanitatea noastra atarna in capacitatea noastra de a iubi. Dar mama ei de iubire, m-am saturat. Pentru o data in viata mea asi vrea sa stiu cum se simt psihopatii care trec prin lume fara sa se preocupe prea mult de sentimente. Cred ca problema mea principala e faptul ca sunt un optimist care nu se lasa niciodata. Chiar si atunci cand e evident ca ma obosesc degeaba, inima mea tot mai spera. Bai idioato, tu tot nu ai inteles ca nu are rost?