Un cumulo nimbus plange fulgi de zapada cand e prea frig

In fiecare an, perioada asta imi evoca nostalgie si speranta.

Nostalgia inocentei pierdute si a anilor care m-au lasat ca amantii nepasatori care nu privesc niciodata in urma. Care iti iau tot ce ai mai pur de dat si te lasa doar cu cinismul idealistului deziluzionat si poate cu o durere de spate si de genunchi.

Speranta unei epifani care imi va dovedi ca totul are un sens, ca exista o logica chiar prefabricata de imaginatia unui copil in delir care il vede pe Dumnezeu chiar daca nu crede in El.

Vreau sa visez si sa zbor pe aripile vantului. Vreau sa ma intoxic cu nebunia vietii. Vreau sa fiu vrajita de puritatea luminii. Vreau sa-mi simt inima care mi se opreste in gat. Vreau sa gust catifeaua care mi se topeste in gura. Intr-un final, vreau sa ma intorc in timp si sa ma intoxic din nou cu arome de pe alte taramuri.

Iar daca planurile vor fi sa se destrame precum le cere natura lor capricioasa, atunci vreau sa ma pierd in infinit cu un zambet pe fata. Daca e sa dau fail, macar sa fie un epic fail!